Lucrul cu dependența se bazează pe rezolvarea conflictelor adolescenților. De ce utilizarea începe de obicei în adolescență? La vârsta de 12-15 ani, o persoană se confruntă cu cea mai gravă criză din viața sa. Aceasta este o criză atunci când o persoană simte că întreaga lume l-a „dezamăgit”. De ce este atât de dureros? Pentru că adolescentul se dovedește a fi neobservat sau reprimat în schimbările gigantice care i se întâmplă. Corpul lui începe să se schimbe rapid: nu se întinde doar, ci dobândește ușurare pentru adulți. În această perioadă, psihicul nu poate face față faptului că într-un corp tânăr fondul armonios se dovedește a fi același ca la unul matur. Adolescentul se dovedește a fi capabil de observație adultă, dar întâmpină dificultăți în exprimarea acesteia, dificultăți în formularea gândurilor și apărarea poziției și intereselor sale. Părinții simt situația că copilul nu poate face față schimbărilor și, neavând sprijin, îi „returnează” starea, intensificând experiența. Aceasta se poate exprima în comportamentul parental sub forma: - iritabilitate crescută; - ridicolul angularității și stângăciei; - devalorizare („aceasta este o problemă și pentru mine” - încărcarea cu responsabilitate, ca răzbunare pentru pretenția la maturitate și independență); - refuzul de a percepe: „de ce să te ascult dacă tu nu mă asculți”? Apropo, răspunsul la această întrebare este: pentru că îmi este greu fizic și chiar mai greu psihologic. Pentru că metoda de educație sub formă de instrucțiuni și pedepse nu îmi mai convine. Am nevoie de sprijin și încredere în mine: că pot greși, pot încerca și mă înșel pentru a mă regăsi – ceea ce vreau să fiu. Dependența se dezvoltă chiar în logica acestui proces, când cerințele față de mine cresc, dar nu există resurse sau sprijin pentru mine. Logica procesului de reabilitare este în esență îndeplinirea a două funcții de bază parentale: Prima funcție este legată de ceea ce părinții se pot baza pe experiența lor. Această funcție este de a conduce prin exemplu. Aceasta nu înseamnă „fă așa cum fac eu”, dar înseamnă să-ți gestionezi viața (parentală) în așa fel încât să poarte un mesaj de afirmare a vieții și să inspire. Este important ca exemplul parental să poarte un mesaj pentru copil: există bucurie în viață, lumea este mare, sunt multe culori în ea, există ceva în ea de care te poți îndrăgosti și căruia să-ți dedici viața. Sprijinul acestei funcții este răbdarea A doua funcție este legată de faptul că ceea ce părinții au puțină experiență se datorează modurilor în care copilul diferă de părinți. Constă în depășirea fricii de a fi diferit de copil și în a nu considera aceasta o „trădare”. În general, a fi diferit este o necesitate. Este o modalitate de a dobândi rapid competențe pentru a depăși părinții în ceva, dar nu pentru a-i devaloriza, ci pentru a deveni mai vizibili și a se dovedi a fi important: superior, a fi pe picior de egalitate. aceasta este o nevoie competitivă pe care părinții trebuie să o susțină, deoarece acesta este inițial un loc mai sigur decât a te prezenta la semeni. Dacă părinții eșuează în asta, atunci lumea se întoarce cu susul în jos: strada devine casă. Paradoxul este că copiii pot fugi de acasă nu pentru că vor să plece, ci pentru că caută o casă, un adăpost, un loc în care să fie confortabil, unde să fie bineveniți. Apropo, copiii care nu primesc recunoașterea necesară de la părinți pot deveni extrem de competitivi cu alți copii: arată cruzime, batjocorește, acționând astfel respingerea parentală. Această funcție este adesea ignorată în familii, în special în cele dependente. Mesajul dependent sună ca: „nu mai face prostii, fii ca toți ceilalți”! Adolescența pare să fie creată pentru a rezista unei astfel de influențe... Dacă „trece”, atunci imunitatea psihologică a persoanei este slăbită, își pierde individualitatea. Se manifestă în continuare, dar într-o formă agresivă, deconstructivă, însoțind creșterea și formarea individualității acolo unde propria experiență nu te ajută la acceptare. Aceasta este empatie, o dorință de a fi prezent în acele dificultăți.