Recompensarea și pedepsirea unui copil Adesea se pune întrebarea: este necesar să pedepsești un copil și, dacă nu, cum îi poți spune că nu ar trebui să mai facă asta? Și dacă vreau să încurajez, cum pot face asta pentru ca copilul să nu facă apoi totul de dragul de a primi o bomboană bonus sau bani pentru ceea ce a făcut? Să începem cu încurajări. De câțiva ani lucrez cu copiii ca profesor și ca psiholog și am observat acest lucru interesant: dacă copiii se bucură de un fel de activitate, atunci nu au nevoie de nicio plată pentru aceasta, de propria satisfacție subiectivă din ceea ce au au făcut este suficient pentru ei. Recompensele au ca scop să-l determine pe copil să facă ceva, să-și îndrepte interesul în direcția corectă. Dar interesul, merită remarcat, este un lucru spontan, iar a-l trezi cu încurajare este pur și simplu un joc împotriva naturii. Lasă-mă să trec la detalii. De exemplu, este important ca o mamă să învețe un copil de 4-5 ani cum să spele vasele și ea îi spune: „Când spălați vasele, veți primi bomboane/o excursie la parcul acvatic etc.” Copilul, desigur, vrea să obțină toate acestea și apoi spală aceste vase. Numai că aceasta este calea către faptul că atunci copilul nu va fi de acord să spele vasele doar așa și va fi foarte supărat și supărat dacă mama într-o zi nu va îndeplini acordul despre „Dacă, atunci...” Ce poate fi realizat? Mama însăși ar trebui să înceapă mai întâi să spele vasele, apoi împreună cu copilul, ajutându-l, observând cât de grozav se descurcă, ce tip grozav este și în general. Chiar daca spala mai intai 2 cani, tot va avea o senzatie placuta din actiunea pe care a realizat-o. Și apoi, treptat, copilul își va dezvolta priceperea de a spăla vase pur și simplu pentru că este o activitate importantă și utilă, pentru a simți satisfacție din ea, și nu pentru că va primi ceva când o va termina. La fel este și cu alte treburi casnice: începem să o facem singuri, implicând și fermecând copilul treptat, ajutându-l, lăudându-l și mulțumindu-i. Și acum despre pedepse Când pedepsim un copil (fizic sau emoțional), atunci chiar în acel moment îl urâm, iar copilul simte asta. În acest moment, el însuși începe să experimenteze ura reciprocă, dar o ascunde, pentru că înțelege că adultul este mai puternic și mai mare, că forțele sunt inegale. În lumea lui interioară, în momentul pedepsei, el ucide pe cel care îl pedepsește, iar apoi în lumea interioară a copilului ia naștere un sentiment de vinovăție pentru astfel de fantezii. Pedepsele repetate nu fac decât să mărească ura înăbușită a copilului și acesta începe să se comporte rău, așteptându-se la pedeapsă, deoarece aceasta este singura modalitate de a obține un fel de răspuns emoțional de la părinți sau educatori atunci când nu există dragoste. Ce învață un copil care a fost pedepsit? – va învăța la maturitate să se pedepsească, să învinovățească și să urască. De aici provin rădăcinile auto-recriminării, îndoielii de sine etc. Este acesta cu adevărat viitorul pe care părinții și educatorii și-l doresc pentru copilul lor? Mă îndoiesc. Pedepsele sunt o formă pervertită de a marca granițele și de a explica legile acestei lumi, ce este posibil și ce nu. Cum altfel pot fi definite granițele? Stabiliți clar pentru dvs. ce îi permiteți copilului să facă și ce nu și respectați aceste reguli și acorduri. Copilul te va „testa” adesea la început, iar în acest moment este important să rămâi calm și ferm în decizia ta. Respirați, simțiți corpul, dar vorbiți pe al vostru. Deși copiii pot protesta, calmul și încrederea unui adult, de obicei, își fac plăcere. Există mai multe puncte în care „NU” este clar și calm, copilul ar trebui să i se spună: 1) dacă își provoacă un rău direct, 2) îi dăunează pe alții; (în general, este mai bine să le oferi copiilor lucruri mai puțin valoroase, pentru ca mai târziu să nu fie chinuitor de dureros) De unde îți iei această liniște și încredere? Îmi iau încrederea în lucrul cu copiii din cunoștințele mele de psihologie a copilului, înțelegând pentru mine care activități susțin și pe care le întrerup Calmul vine din încrederea mea, de parcă decurg din ea, susțin toate acestea cu respirația și conștientizarea mea cu ce sunt eu merg la copii, ce le aduc, cum vreau sa-i ajut.