Într-una dintre publicațiile mele recente, am scris despre emoții și durere. Astăzi îmi propun să continui același subiect, dar într-un mod ușor diferit Să vă reamintesc despre ce am reușit să vorbesc: emoțiile, cuplate cu senzațiile corporale, ne determină să acționăm. Metoda de acțiune poate depinde de valori, obiceiuri și atitudini. Dar impulsul spre acțiune în sine se află la nivelul senzațiilor și al experiențelor: m-am simțit cumva și am început să fac ceva în legătură cu asta Dacă cu senzațiile corporale totul este mai mult sau mai puțin clar, atunci cu emoții și sentimente nu este întotdeauna așa . Emoțiile semnalează ceea ce ni se întâmplă. Vinovația te ajută să observi prejudiciul cauzat altuia, să corectezi cumva situația, sau cel puțin să încerci să nu mai faci asta. Bucuria ne ajută să observăm ceea ce ne face să ne simțim bine. Tristețea ne ajută să vedem că ceea ce a fost pierdut a fost sursa a ceva bun. Furia ajută la restabilirea graniței sau, dimpotrivă, la spargerea ei. Dezgustul comunică că ceva nu ne convine sau este excesiv... Emoția este un proces corporal. Când suntem supărați, sângele nostru curge în anumite părți ale corpului, dinții și pumnii ni se pot strânge, pulsul se accelerează, când ne este rușine, ne strângem instinctiv, ne uităm în altă parte, ne ard urechile și obrajii, când suntem triști, colțurile buzelor ni se lasă, lacrimile curg, mâinile ne scad, când simțim dezgust, vrem să ne îndepărtăm sau să ne îndepărtăm, simțim greață... Acum să trecem la emoțiile și senzațiile corporale care determină acțiunea. Cum arată de obicei asta La început mă aflu într-un fel de punct de echilibru. Apoi la început observ un fel de disconfort vag, pe care pe măsură ce crește, ar fi bine să-l recunosc. După ce am recunoscut acest disconfort, de exemplu, ca foame (de hrană, cunoștințe, comunicare - alegeți sau înlocuiți-l pe al dvs.), încep să caut modalități de a satisface această foame. Voi renunța la unele metode din cauza faptului că nu sunt de acord cu convingerile mele (de exemplu, sunt vegetarian, nu mănânc după șase, consider că citirea de pe ecranul unui smartphone la amurg este rău, nu mă întâlnesc persoane căsătorite), altele - în legătură cu propriile restricții (sunt alergic, din cauza otitei nu pot asculta audiobook-uri cu căști, stau întins acasă cu febră, așa că nu pot să mă duc să socializez la o petrecere). Și atunci fie impulsul inițial se realizează cu satisfacerea nevoii (în exemplul nostru, aceasta este foamea), fie fără satisfacție, fie acceptarea faptului că nevoia nu poate fi satisfăcută în condițiile actuale. Mă voi opri mai detaliat asupra acestui lucru. Opțiunea 1 Aleg cea mai bună opțiune disponibilă pentru a-mi satisface foamea. Drept urmare, mă simt mulțumit și nu mai simt foame. Uneori poți chiar să ajungi în echilibru pentru un timp, când acum sunt perfect confortabil și nu am nevoie de nimic altceva. Mai des, observ un alt disconfort, o nouă nevoie (sau una care a existat în paralel cu foamea) și interacționez cu aceasta. Ce se întâmplă cu energia pe care mi-a dat-o foamea, cu excitarea mea corporală, recunoscută drept foame? Se estompează. În momentul în care abia încep să mănânc, este la apogeu, dar când foamea este satisfăcută, dispare varianta a doua: aleg varianta greșită. Din ce motiv s-ar putea întâmpla asta? De exemplu, mi-am recunoscut greșit nevoia. Mi-era foame, dar am decis că sunt obosită și trebuie să beau niște cafea. In aceasta varianta ori nu voi experimenta satisfactie, ori voi avea, mai ales daca cafeaua a fost cu lapte si zahar, dar foarte repede va fi inlocuita de aceeasi foame pe care am avut-o, sau chiar mai mult. Sau, de exemplu, înțeleg perfect că vreau să mănânc (imi suge în stomac, stomacul mă mârâie, mă sufoc cu salivă, iar imaginația îmi atrage o cotlet uriaș, dar am o regulă - în după-amiază numai mere și fără cotlete și mere în cantitatea de care am nevoie pentru a-mi potoli foamea, nu pot să mănânc atât de mult fizic, adică par să-mi satisfac nevoia, dar cumva nu m-am dus la petrecere, dar nu pentru trei ore, ci pentru..