Odată, în timpul unei ore de adaptare la activitatea profesională cu studenți seniori, le-am rugat elevilor mei să deseneze care era cea mai mare problemă a lor. Mai mult de jumătate din grup a descris situații pe teme legate într-un fel sau altul de tema obligației: perfecționismul[1] („Trebuie să fac totul perfect”, „fie excelent, fie deloc”...), frica de eșec („Trebuie să fac totul fără greșeli.” ”, „Nu am dreptul să greșesc”, „totul trebuie să-mi iasă prima dată”, „Trebuie să fiu cel mai bun”…). Este nevoie de mult curaj să recunoști cu sinceritate față de tine că încerci să-i mulțumești pe toți cei din jurul tău, cu excepția ta. Poate că poezia „Le-am datorat tuturor de prea mult timp” ne poate aminti încă o dată, într-o oarecare măsură, de importanța acestui proces de vindecare - întoarcerea la sine. Nici nu-mi amintesc ce situație exactă a servit drept „declanșator” în istoria scrierii sale. Aparent, a fost pur și simplu prea mult acumulat care a încărcat, împins, forțat – în loc să inspire, să atragă și să motiveze. Pe vremuri, frazele pe care mi le-au rostit adulții, începând cu „trebuie să...”, s-au dezvoltat de-a lungul timpului în organul-organ interior „trebuie...”. Cine a spus că ar trebui? Ce ar trebuii să fac? Cui ar trebui? De ce pe pamânt? Dacă la început am fost puțin critic cu frazele despre datoria mea (din dragoste față de părinți, din respect față de autorități, din loialitate față de mediul meu), atunci pendulul a oscilat în direcția opusă. Protestul, de obicei caracteristic adolescenței, m-a ajuns din urmă puțin mai târziu. Și apoi am început să reacționez foarte violent la orice mențiune a cuvântului „ar trebui”. Aceasta a fost o etapă firească, după care „trebuia” mea a devenit în cele din urmă complet diferită. Acum este aliniat cu nevoile, capacitățile, dorințele, valorile și semnificația mea. O temă separată a poemului de mai jos este spontaneitatea (din latinescul sponte - de la sine) în a cere ajutor, sprijin, atenție etc. Copiii, dacă spontaneitatea lor nu este suprimată, de obicei cer cu ușurință ceea ce își doresc. Dar adesea, pe măsură ce cresc, „trebuie” să se ocupe de totul singuri și să nu mai întrebe. Mi se pare că este foarte important să-ți recâștigi dreptul de a cere. O altă întrebare este că este indicat să fii pregătit intern atât pentru a fi de acord să-ți îndeplinești cererea, cât și pentru a refuza. Cu toate acestea, este mult mai ușor să suport un astfel de refuz din exterior decât o trădare a esenței mele de unul singur, când nici măcar nu cer ceea ce vreau să cer. La urma urmei, mă trădez dacă nu fac ceea ce mi se potrivește. Și, dimpotrivă, devin mai aproape de mine dacă fac ceea ce simt că este corect. Le-am datorat tuturor prea mult timp Puteți asculta melodia aici: http://www.ambarnova.ru/music/full/04%20I%20Owed%20Everybody%20For%20Too%20Long.mp3 Le-am datorat tuturor de prea mult timp - Părinți, profesori, prietenilor mei... Am suferit de multă vreme de această boală și am băut din plin paharul datoriei. Ca un prădător, m-am agățat de succes Și am vrut să fiu plăcut de prea mulți - Cui îi pasă de mine însă nu poți fi o vedetă pentru toată lumea... Am uitat de multe ori de mine, mi-am zdrobit propriile nevoi. m-am iubit când eram sclav în destinul tău? Și în copilărie, îmi amintesc, trăiam râzând Și în copilărie, îmi amintesc, știam să întreb atât de simplu, direct și îndrăzneț, fără teamă de refuz accidental. Mă voi întoarce din nou la vechiul meu sine - La urma urmei, de când exist, pentru că acum sunt viu, sunt încă viu în mine, viu, Și poate mă voi întoarce iar la mine. [1] Perfecționism – dorința de a face totul perfect.