„Acceptarea” în psihologie înseamnă conștientizarea și recunoașterea realității așa cum este, fără a încerca să o schimbe sau să o ignore (chiar dacă este ceva dificil, neplăcut sau nedrept) . Acest lucru nu înseamnă aprobare sau acord cu ceea ce se întâmplă, ci mai degrabă o acceptare că ceva nu poate merge așa cum se dorește. Acceptarea problemelor este un aspect cheie al creșterii și dezvoltării personale. Mulți psihologi celebri care lucrează în conformitate cu paradigma existențial-umanistă au scris despre importanța acceptării (V. Frankl, K. Rogers, R. May, J. Bugental etc.) Acceptarea ajută o persoană să rămână în contact cu realitatea și să fie conștient de schimbările care au loc în viața lui. Prin acceptare, oamenii devin mai flexibili și mai capabili să se adapteze la realitățile în schimbare. Neacceptarea problemelor, pe de altă parte, poate duce la pierderea contactului cu realitatea și poate limita oportunitățile de dezvoltare personală. Principalul lucru în acceptare este capacitatea de a privi o problemă în mod deschis și de a percepe realitatea fără prejudecăți și distorsiuni (stereotipuri, atitudini negative, temeri, iluzii, așteptări etc.). Acest lucru necesită ca o persoană să-și recunoască cu onestitate limitările și să înțeleagă diversitatea și alteritatea tuturor lucrurilor și, de asemenea, că unele lucruri nu pot fi schimbate. Dacă o persoană nu are suficiente informații despre un eveniment sau fapt, atunci poate avea dificultăți în a-l accepta. Este imposibil să accept ceva ce nu înțeleg și nu înțeleg. De aceea, acceptarea este asociată cu extinderea ideilor cuiva și implică percepția situației în ansamblu. Este percepția situației în ansamblu care permite unei persoane să vadă atât momentele bune, cât și cele rele și să acorde atenție oportunităților și limitărilor Activitatea și schimbarea. Acceptarea nu înseamnă supunerea circumstanțelor sau inacțiune, ci implică adaptarea la o nouă realitate și găsirea unor noi modalități de atingere a obiectivelor în condițiile actuale. Acceptarea situației eliberează energie care poate fi folosită pentru a schimba ceea ce este cu adevărat controlabil, mai degrabă decât să încerce în zadar să schimbe ceea ce este inevitabil. Când accept ceva, am ocazia să aleg dacă să-l las așa cum este sau să iau măsuri conștiente pentru a schimba situația în care mă aflu. Când se schimbă punctul de vedere asupra unei situații, apar noi oportunități. Acceptarea joacă un rol important în depășirea dificultăților emoționale și a situațiilor de criză. La nivel emoțional, acceptarea se manifestă sub forma „experimentării” ca un mecanism integral de creștere și transformare personală. Nevoia de experiență apare la un individ aflat în situații dificile și critice, reprezentând o activitate internă care vizează acceptarea faptelor și evenimentelor vieții și dobândirea pregătirii semantice pentru acțiuni viitoare. Tipuri de acceptare În sistemul relaţiilor personale, „acceptarea” se realizează la diferite niveluri: În plan existenţial-ontologic: acceptarea de către subiectul lumii şi subiectul de către lume. Aceasta înseamnă că subiectul înțelege că lumea există independent de percepția sa și are propriile legi și fenomene și procese inerente acesteia. Acceptarea lumii include nu numai percepția asupra lumii exterioare, ci și conștientizarea locului și a rolului cuiva în ea, acceptarea responsabilității față de ea și capacitatea de a învăța lecții (ceea ce învață această realitate în termeni sociali și comunicativi: acceptarea). de subiectul altora și subiectul de către alții. Acceptarea celorlalți înseamnă a le permite să fie cine sunt, recunoscându-le unicitatea, fără a încerca să-i schimbe sau să-i refacă. Aceasta înseamnă să fii alături de ei prin experiențele lor, să le respecti spațiul, să crezi în capacitatea lor de a-și rezolva problemele și să-i sprijini în ciuda diferențelor de opinii. Acceptarea celorlalți exclude judecata sau respingerea celorlalți pentru neajunsurile sau diferențele lor de opinii La nivel personal: acceptarea de către subiect